Vise...sperante...amintiri...traume...deziluzii...incertitudini...

Vise...sperante...amintiri...traume...deziluzii...incertitudini...atat de multe dezamagiri...toate imi navalesc acum gandurile...
Ma ascund sub cortina aparentelor,aparentele unei vieti perfecte...ma adancesc intr-o prapastie fara fund...nu vad nici o iesire,totul e atat de simplu teoretic si atat de greu practic...e un cerc vicios din care simt ca nu pot iesi...
E atat de greu sa mai pot fi eu insami...e ata de complicata viata mea...nu ma mai poate face nimic fericita...as vrea sa imi gasesc fericirea in lucruri simple,banale dar nu ma pot desprinde de lumea in care acum sunt...nu pot redeveni eu...
sunt intr-o continua cadere...acelasi urlet de durere,de singuratate,de nevoie de afectiune,de dragoste urla in mine...
Nu...nu...nu mai sunt eu!Ma simt ca un obiect!Vreau sa imi recapat viata!Vreau sa redevin ce eram...dar...oare nimeni nu-mi aude strigatul de ajutor?

Mai stii cum era odata?

Eram doar un copil...atat de fericita...venea Pastele,venea iepurasul :) eram o data o familie...eram doar noi,poate mai saraci,poate mai bogati dar era noi,impreuna.Era Invierea,mergeam impreuna sa luam lumina Sfanta.Mai stiu cum pregatea tata apa cu flori in care ne spalam fata, era atata bucurie in niste simple gesturi...Mergeam la Biserica,ciocneam ouale,luam masa impreuna cu rude,prieteni,nasi si chipurile inocente de copi ne erau scaldate intr-o bucurie parca dezvaluita din fiecare celula a corpului nostru...eram noi insine,mai fericiti,atunci nu ne interesau aceste ilustre lucruri materiale,nu ne pasa ca aveam bani sau nu,nu exista ura in sufletele noastre,nu stiam ce sunt greutatile,nu stiam...eram doar niste...copii!
Acum,ce-a mai ramas?Nu mai suntem o familie,simtim pe pielea noastra greutatile vietii,nu mai e aceeasi bucurie atunci cand mergem la inviere,cand ciocnim un ou,cand luam masa...parca toate au devenit asa incet-incet ca un simplu obicei,ca asa trebuie sa facem.Acum ne preocupa alte lucruri,am devenit atat de dezinteresati de adevaratele lucruri care ne faceau ferciti,nu mai suntem impreuna,ne vedem rar si niciodata toti...mereu separati,mereu aceeasi ura si dispret intre parinti,mereu gasim alte lucruri de facut poate mai fastuoase si poate cu lume mai buna,poate mai cool si nu demodate...si totusi tot farmecul parca a pierit...nimic nu mai e la fel...Suntem mereu preocupati de prieteni,de iubit/a si uitam intru totul de familie...care nu mai e nici ea ca altadata...totul s-a pierdut intr-o ceata in care abia reusesc sa ma recunosc eu!Nu ma mai recunosc,nu mai sunt vechea eu!Da...acum sunt o femeie controversata,barfita,poate dispretuita de unii,poate tradata de cei mai buni prieteni si atunci te intrebi in ce sa te mai regasesti cand aproape nimeni nu te intelege si nu vede in adancul sufletului tau,adevaratul tau caracter,dincolo de aparente,de machiaj,haine scumpe si alte lucruri luxoase.Regret nespus ca sunt am fost o persoana transparenta si prea buna,inselata de cei mai buni prieteni,si uite cum valorile ce se recunosteau odata ajung sa fie adevarate defecte...Intr-o lume de hiene,esti nevoita sa devii una dintre ele ca sa nu te devoreze semenii tai...
E foarte greu sa gasesti un adevarat prieten intr-o lume atat de interesata de pozitia sociala,de ceea ce ai tu si ar vrea sa aibe ei...Oricum ca sa apreciezi un adevarat prieten trebuie sa ai multi falsi,altfel nu ai stii cum sa faci diferenta...stiu ca pe tine ma pot baza si iti multumesc pentru asta,multumesc ca esti prietena mea,sper sa nu ma dezamagesti si tu...ar fi prea greu sa mai cred in altcineva...
As da orice sa imi pot retrai trecutul,dar din pacate timpul nu e o melodie preferata pe care sa o asculti de care ori vrei...Desi nostalgia clipelor de altadata ma cuprinde,vreau sa imi traiesc viata si sa nu ajung sa regret peste ani ca am trait din amintirile trecutului si nu am profitat de prezent...timpul e foarte inselator...Hai sa profitam de el!

Paste Fericit!Si sa nu ne pierdem speranta pentru ca ea exista in inimile noastre!

Obsesii...

Plouă...
Nu ştiu nimic...
De zile, de ani,
Fără a găsi
Cum ar fi altă viaţă...
Acelaşi tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Din nici un timp...
Ca noaptea ploioasă
De-afară...

Dulci obsesii imi viziteaza camera intunecata...Si stau...Meditez...Am obosit...Nu mai pot gandi...Singura obsesie care in fiecare minut imi preceda mintea ai ramas tu...As putea gandi neincetat la tine,la noi,dar nu mai exista un noi ci doar tu si doar eu! Mintea mea bolnava poate vede altceva dar nu ma pot opri din trairea acestei obsesii... TE URASC!TE IUBESC!TE VREAU! un amalgam de sentimente imi trec vag prin minte si imi pulseaza mintea...nu mai...e prea mult...dulci obsesii ma ametesc...

Suferinta Inimii...


Ei bine...
Cu mult timp în urmã, mi-ai luat ceva.
Unicul lucru pe care l-am vrut cu adevãrat.

Acum stii cum e.
Inima moare de moarte înceatã...
Pierzând sperantele precum frunzele...


Pânã ce,
Într-o zi, nu mai rãmâne nici una...
Nici o sperantã, nimic nu mai rãmâne.


Ochii îi sunt ca adâncul apei...
Restul e în umbrã, restul e secret.
Nu poate fi numitã asta fericire ?
Nu,nu poate fi!


La urma urmei, acestea nu-s decat memorii...
Ale unui inimi singure si triste,
Nu ale unei demon,nici ale unei zane...
Acestea sunt doar niste memorii!

Doua destine....

As fi vrut sa fie altfel,as fi vrut ... nici eu nu stiu exact ce,dar as fi vrut multe,multe de la tine si totusi nu mai am nimic, doar niste amintiri prafuite de trecerea timpului, amintiri ce dor , amintiri pe care as vrea sa le retraiesc...Am fost atat de fericita cu atat de putin.Dar rabdarea mea s-a terminat,intregul meu trup sangera de nepasarea ta,nu mai puteam astepta nici macar o clipa...Stiu, am facut nenumarate greseli,insa tu ai facut cea mai mare crima omorandu-ma putin cate putin, o moarte lenta si sigura...o moarte inveninata de nepasare,de gelozie.Nu te gandeai cum ma simteam?Poate ca o papusa, exact asa cum imi spuneai : "papusica mea!" Da!Si exact asta am fost,papusica ta!O simpla marioneta care din pacate pentru ea avea si sentimente,dar tu n-ai stiut,n-ai vrut sa vezi asta!Normal ca vedeai doar ce vroiai tu sau ce iti convenea tie! Imi amintesc cand ne certam ce durere infinita imi provocai prin vorbele tale,nu stiu daca din incostienta sau din rea vointa! Dar a trecut destul timp ca sa pot trece peste si sa pot uita! Ranile mi s-au inchis dar cicatricile mi-au ramas si la fiecare amintire incep sa-mi provoace o durere ingrozitoare... Recunosc,sunt bolnava!Sunt bolnava dupa iubirea ta! Dar sunt constienta,a trecut,nu o sa te mai vad niciodata si nici nu vreau sa te mai vad! Sau...asa e cel mai bine! Stii ca pastrez fiecare lucru de la tine? Nu pot sa ma despart nici macar de poze , desi imi aduc atatea amintiri...
Nu mai pot,nu mai vreau!vreau sa uit odata tot ce imi spuneai,vreau sa uit ca ai existat vreodata in viata mea,vreau sa-mi fi indiferent,nu vreau sa te urasc,vreau doar sa nu-mi mai pese...Acum suntem doar doua inimi cu doua drumuri si doua destine...

I'm so tired of being here
Suppressed by all my childish fears
And if you have to leave
I wish that you would just leave
'Cause your presence still lingers here
And it won't leave me alone

These wounds won't seem to heal
This pain is just too real
There's just too much that time cannot erase....

Timpul ne consuma sau noi il consumam pe el?

Only Time - Enya

"Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe... Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat."-Emil cioran "Pe culmile disperarii"

Pornid de la acest citat,imi vin in minte numeroase intrebari carora nu le gasesc raspunsul.De ce traim cu grija zilei de maine,de ce fiecare lucru are repercursiuni asupra noastra?De ce nu putem trai doar in prezent,nici in trecut,nici in viitor!Pentru ca exista doua tipuri de oameni situati la extrema: ori traiesc cu gandul la fiecare zi a viitorului,ori nu se pot desprinde de trecut,dar oare exista si ce-a de-a treia care traieste in prezent?Atunci daca nu exista prezent,de ce-a mai fost el inventat?Multi filosofi au incercat sa lamureasca aceasta problema insa nimeni nu reusit sa spuna cu certitudine daca noi,oamenii traim cu adevarat in prezent.
Poate intru prea adanc in filosofie...Ideea e ca trebuie sacprofitam la maximum de timp...fie el trecut,prezent sau viitor pentru ca o singura data il avem si intr-o singura clipa putem sa il pierdem.
Nimic nu este mai adevărat decât faptul că oamenilor le place să fie minţiţi. Cu toţii negăm realitatea, fie că e vorba de ceea ce suntem, de societatea în care trăim sau, de ce nu, de modul în care banii se obţin. Toţi încercăm să fentăm într-un fel sau altul realitatea. Vrem ca lumea să ne considere mai buni şi vrem să profităm de orice şansă de a ne fi mai bine cu un minimum de efort. Dar până la urmă ce are dacă este aşa?
Lasand ipocrizia caracteristică nouă tuturor la o parte, pot spune ca noi, oamenii, avem nevoie cu toţii de minciuni, de iluzii. Adevărul, pe lângă faptul că doare, ne şi dezarmează. Adevărul i-a determinat pe unii oameni chiar să recurgă la masuri extreme, cum ar fi suicidul. Cert este că fiecare dintre noi a pus măcar o dată un bilet la loto, fiecare am fost impresionaţi de viaţa pe care o vedem în filme şi în romane sau de averile care se pot câştiga la bursă. Toate aceste şanse ne fac viaţa mai frumoasă şi ne motivează să mergem mai departe cu speranţa că în viitor norocul va fi de partea noastră.De ce sa nuprofitamdin plin de viata?Sa visam,sa speram,sa ne fie bine,sa fim fericiti!

I remember...I`m missing old times...

Ma innec in nebunia unui parfum ametitor...Ma adancesc in aroma unei lumi imbietor de dulce...Imi pierd sentimentele pe masura ce cunosc lumea...Ma invaluie perfiditatea,inconstienta,incoerenta unora...
De cate ori vreau sa ma inalt redescopar un univers fad,lipsit de sentimente si ma prabusesc in prapastia nepasarii...Nu reusesc sa deslusesc tainele acestei lumi caracterizata de banalitate,mizerie si lucruri materiale...
Eram odata copii...aveam sperante,vise,idealuri insa toate incep sa se naruie pe masura ce incep sa cunosti...si deodata inepi sa nu mai speri,sa iti pierzi total interesul...sa devii ca ei...traim intr-o lume dezinteresata...vedem doar aceste luxoase lucruri materiale...uitam sa credem in ceva,uitam sa iubim,uitam sa traim...
Dar de ce?oare nu putem schimba toate astea?Oare nu ne putem opune?De cate ori nu ne-am promis noua insine sau persoanelor dragi ca o sa fim altfel...mai buni...mai umani...si totusi de fiecare data intervine ceva care ne face sa ne incalcam promisiunile...
Vine Pastele!Invierea Mantuitorului!Mai tii minte cata fericire aducea aceasta mare sarbatoare cand eram copii?Dar nu mai e la fel...nimic parca nu mai e la fel...Nici pastele,nici craciunul,nici iubirea pentru parinti,pentru frati...parca ne-am distanta unii de altii..suntem mai egoisti,mai rai!Mai stii cata bucurie aducea pe chipurile noastre cand ciocneam un ou?Cand luam masa intreaga familie?Cand mergeam Duminica la Biserica?Imi amintesc si un fior imi trece prin tot corpul...Ce amintiri..am fost odata fericiti...fericiti cu atat de putin...lucruri banale ne faceau atat de fericiti...
Vreau sa cred ca tot ceea ce simt e doar o parte proasta a existentei mele si ca altii sunt fericiti si ca lumea noastra nu se "descompune" pe zi ce trece...